Domnului Profesor ION COJAR

” Actor este, deci, cel care ACTUALIZEAZĂ potențialități virtuale latente,

                                            din sfera posibilului ” *

                                                                            

                Deși nu pornesc la lucru cu copiii având ca obiectiv performanța teatrală (ci mai degrabă dezvoltarea lor armonioasă, valorificarea potențialului lor), ca urmare a tehnicilor folosite, aceasta apare. Finalitatea demersului nostru comun este, totuși, spectacolul, iar spectacolele mele nu sunt așa-numitele spectacole de regie, pentru că nici nu mă pricep și nici nu sunt interesată de așa ceva. Mai mult decât atât: folosesc textele, piesele de teatru, exclusiv în interesul copiilor, adaptându-le (uneori riscant de mult), pentru a le oferi copiilor situații ușor recognoscibile, pe care ei să le înțeleagă și să le poată asuma. Din punctul meu de vedere e mai puțin important cât de conformă este ideea spectacolului sau textul adaptat cu limbajul autorului, important este ce i se întâmplă copilului/actor în cadrul acestei scheme, importante sunt situațiile care se nasc, important este ca textul, piesa, să servească actorul/copil, chiar dacă acest lucru este deseori condamnat de către iubitorii de teatru. Da, poate uneori am forțat sintagma domnului Cojar – ”Textul e doar pretext.”, dar dacă acest lucru servește copilul, mi-l asum.

                Spectacolele mele se sprijină pe copiii/actori, pe prospețimea, adevărul, credința, știința, muzicalitatea lor, pe frumusețea lor interioară și exterioară, pe tot ce înseamnă Totalitatea lor. Probabil că tocmai pentru asta sunt atât de plăcute, apreciate și premiate. Nu e meritul meu, contribuția mea e minimă, pentru că ele se datorează metodei Cojar, pe care eu însămi am practicat-o, și copiilor/interpreți care au înțeles-o, au asimilat-o și au îndrăgit-o. Am apucat să-i spun domnului Profesor că metoda domniei sale e valabilă și în cazul copiilor și a râs. N-am mai apucat să-i arăt și rezultatul, dar de câte ori se întâmplă ”minunea” mă gândesc la dumnealui și știu că vede și zâmbește fericit.

                 Am văzut în cadrul jocurilor că potențialul copiilor este imens și am îndrăznit să merg mai departe, amintindu-mi ce ne spunea la clasă :”Avem în noi toate alteritățile posibile, suntem în toate felurile, trebuie doar să scormonim și să eliberăm daimonul din noi”. ”Toate personajele sunt în noi”**(p79)

                 Nu ne-a spus niciodată că ar fi valabil doar pentru adulți, așa că am îndrăznit.

                 Am îndrăznit să cred că și copilul e OM, iar Actorul este Omul în Toalitatea sa, deci și Copilul în Totalitatea sa. Am îndrăznit să cred că Totalitatea copilului/actor nu e cu nimic mai prejos decât Totalitatea adultului/actor.

                   Am îndrăznit și au reușit!

                 Am îndrăznit să-i cer copilului să fie el în situația dată  - el cu datele lui fizice, cu felul lui de-a fi, cu felul lui de a gândi, cu felul lui de a reacționa, fie că situația era un joc de încălzire, un joc de localizare, sau un joc de relație.                             

                 Am îndrăznit să-i cer copilului să descifrăm împreună situația scenică și ce rost/rol are el acolo – de la jocuri de improvizație, la poezii, fabule, spectacole de clovnerie.

                 Am îndrăznit să-i cer copilului să-și asume un alt concept de gândire, o altă grilă mentală conform căreia să acționeze și să reacționeze.

                 Am îndrăznit să-i cer copilului să ”scormonească daimonul” din el și să se

re-creeze. ”EU – ROLUL – PERSONAJUL ”***(p.79)

                    Si au reușit !!!

                                           

Mirela Dragu.

*   Cojar, Ion, O poetică a artei actorului, editura Paideia în colaborare cu Unitext, ediţia a III-a, 1998, p.41

**  Idem

***Ibidem

Din nou "George Constantin"!

Suntem bucuroşi să ne anunţăm prezenţa şi la a XV-a ediţie a Festivalului de Teatru pentru elevi "George Constantin", festivalul nostru de suflet, şi cu această ocazie ne amintim cu drag de prima noastră participare, în 2008, ediţia a X-a.

Spectacolul "Bla, bla, bla...", adaptare după "Critica de jos" de Nina Cassian şi apariţia pe scena unui festival prestigios ne-au unit şi omogenizat ca trupă, astfel încât am reuşit să ne menţinem într-o formulă aproape neschimbată şapte ani mai târziu. A fost o experienţă unică, a cărei intensitate s-a repetat şi în anii care au urmat, 2013 şi 2014.

În cursul celor trei participări, am reuşit să adunăm atât amintiri plăcute, cât şi premii care cântăresc enorm, ţinând cont de marile personalităţi aşezate în scaunele juriului care ne-au urmărit. Chiar şi simpla lor prezenţă la spectacolele noastre a fost o onoare, dar câştigarea unui premiu, o apreciere scrisă, din partea lor a fost cel mai de preţ compliment.

Anul acesta suntem în primul rând recunoscători să avem parte de un astfel de public pentru a patra oara (şi a treia oară consecutiv) şi aşteptăm cu nerăbdare perioada 6-7 iunie 2015, în care ne puteţi la Sala Mică a Palatului Copiilor Bucureşti.

Vă aşteptăm! 

Voi umpleţi sala, noi umplem scena!

 Aici puteţi vedea cum ne-am descurcat anterior în cadrul festivalului în piesele "Bla, bla, bla...", (sus, dreapta), "Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind (jos, dreapta) respectiv "Cum vă place" de William Shakespeare (stânga).

Anul acesta, sperăm să umplem din nou panourile cu "Crash!!!", o piesă adaptată de Iulia Mirică şi Raluca Georgiana Cîrciumaru, după "Pisica Verde" de Elise Wilk.

6-7 iunie 2015

Sala mică a Palatului Copiilor, Bucureşti

Bulevardul Tineretului nr.8-10

Ce lași în urma ta

       

Ce laşi în urma ta ?

Fiecare dintre noi venim pe lume cu un rost numai de El știut. Dacă-l împlinim sau nu depinde de noi, de idealurile noastre, de alegerile pe care le facem, de tenacitatea și credința noastră. ”Un om valorează atât cât valorează idealul lui !”, ne spunea domnul Profesor, citându-l pe M. Redgrave. Dacă îți dorești puțin vei obține și mai puțin sau nimic, dar dacă idealul tău este îndrăzneț, chiar dacă nu vei reuși să-l atingi, efortul de a-l împlini îți va aduce cu siguranță multe satisfacții. Dar cât din trecerea noastră reușește să atingă ce e în jur, să influențeze și să dăinuie ? Ce mai rămâne după ce credem că ne-am trăit viața, cu ce plecăm și cât mai persistă urma noastră ?

Mi-a dăruit Dumnezeu șansa unei întâlniri cu un Om care m-a fascinat și m-a marcat, un Pedagog cum cred că puțini mai sunt, un Artist generos și sensibil la cea mai mică dovadă a creației umane, o personalitate care-ți umplea mintea, sufletul și viața cu vasta sa cultură, cu propriile sale descoperiri, cu energia, entuziasmul și tenacitatea sa.

 A iubit foarte mult Arta Actorului și Omul pe care îl conține aceasta, a fost preocupat continuu de natura umană, a studiat-o și a slujit-o cu încăpățânare până în ultima clipă, iar cursurile Domniei Sale nu erau doar ore de arta actorului, ci adevărate lecții de viață.

Datorită acestui Om am descoperit că pot fi în multe feluri, am deprins exercițiul introspecției și al acceptării de sine, am descoperit toleranța și lipsa de prejudecăți, am învățat să nu mă raportez la lucruri mărunte, să cercetez cauza și nu efectul. Ceea ce sunt astăzi ca om și profesionist îi datorez în totalitate, pentru că l-am cunoscut în perioada de formare și influența sa a fost covârșitoare.

Nu știu care a fost idealul domnului Profesor, dar în urma sa a rămas o metodă de lucru menită să descopere și să potențeze la maxim actorul – Creator, dar, și mai important, au rămas oameni pe care i-a format și care, la rândul lor, se pun cu generozitate, în slujba semenilor. Sămânța pe care el a sădit-o a dat roade !

Nu ai cum să mori dacă spiritul tău trăiește în cei ce trăiesc și sădesc în continuare !

LA MULȚI ANI, DOMNULE PROFESOR  Ion Cojar!

”Școala lui Mickey Mouse ?!”

                                         

De ce vine elevul la școală ?

          În clasa I merge pentru că noi, adulții, îi explicăm că școala este un loc plăcut, interesant și amuzant, că va învăța să scrie și să citească (asta dacă nu știe deja!), că va avea o doamnă învățătoare la fel de drăguță ca doamna educatoare, de la care va afla tot felul de lucruri interesante, că-și va face mulți prieteni. Încercăm, așadar, să facem tranziția spre etapa școlară cât mai ușoară, astfel încât așteptările copilului să fie unele pozitive, iar temerile, dacă se poate, să nu existe deloc. Copilul ne acordă încredere și începe școala cu entuziasm, curiozitate, dorință de cunoaștere.

              Câte din argumentele noastre și din așteptările copilului sunt validate de sistemul în care intră?

          Până la această etapă copilul și-a format deprinderi și a dobândit cunoștințe prin intermediul preponderent al jocurilor – i-am stimulat simțurile și atenția încă din primele luni de viață prin intermediul jocurilor, l-am ajutat să învețe să relaționeze conform unor reguli la locul de joacă, a descoperit mersul și vorbirea prin joc, la grădiniță a învățat să comunice verbal și non-verbal tot prin intermediul jocurilor, astfel încât, dacă îi vom descrie școala ca pe o continuare a grădiniței, ca pe un alt nivel al jocurilor, el o va accepta și va fi deschis spre această nouă aventură. „Învățăm din experiență și prin experimentare și nimeni nu învață pe nimeni nimic. Acest lucru este adevărat atât pentru copilul care trece de la mișcări dezordonate la mersul în patru labe și apoi la primii pași, cât și pentru omul de știință cu ecuațiile sale.” (Viola Spolin, ”Improvizație pentru teatru”)

         Copilul vine la școală ca să învețe, are această disponibilitate, este deschis spre cunoaștere, așteaptă de la profesor să-l conducă și să-l orienteze prin această ,,aventură a cunoașterii”.

         La rândul său, profesorul pornește în această experiență cu entuziasm, interes și responsabilitate, urmărind să modeleze armonios elevul și să-i dezvolte competențele necesare integrării ulterioare în societate ca adult. Profesorul vrea, așadar, să fie un bun pedagog.

           Acesta este cadrul teoretic (!) recomandat în care ar trebui să se desfășoare procesul didactic.

            În realitate, copilul are de trecut un prag foarte mare – de la un program relaxat și amuzant, el va trece la unul mult mai rigid și mai încărcat, regulile devin din ce în ce mai stricte, responsabilizarea socială tot mai mare, doamna învățătoare nu e la fel de tolerantă ca doamna educatoare, pentru că aici nu mai este timp de joacă și povești, aici trebuie să învețe, iar dacă nu ia „f.b.”, e rău! În consecință, elevul va fi din ce în ce mai bombardat cu informații, va fi aglomerat cu teme suplimentare (spre a ajunge la „performanță”), va fi centrat pe competiție, pe obținerea notelor mari, va fi etichetat și va învăța să eticheteze, încep să se instaleze rutina, oboseala, stresul, astfel încât, în scurt timp, școala va deveni pentru copil doar o datorie pe care o are de îndeplinit, pentru că așa îi cerem noi, adulții, „pentru că așa trebuie !”, iar singurul scop pe care-l va avea va fi goana după note. Nu contează dacă nota relevă cu adevărat nivelul cunoștințelor dobândite, dacă și-a format cu adevărat competențele necesare nivelului următor, nu contează dacă măcar una din materiile studiate i-au stârnit cu adevărat atenția și interesul, contează doar nota care îl ajută să primească aprobarea părinților și a profesorilor, care îi poate oferi un ascendent în colectivitate.               

               Pe de altă parte, profesorul este sufocat de o programă aglomerată, poziția sa nu mai este validată social, este demotivat financiar,  iar datorită acestui inconvenient îi este limitat și accesul la informații, la perfecționare, la refacere psiho-fizică. Ca și în celelalte domenii de activitate, dacă lipsește timpul pentru lectură și pentru experimentare directă, personală, omul nu mai progresează. Chiar și un foarte bun profesionist, dacă este exploatat la maximum, fără a i se oferi timp și condiții de recuperare și dezvoltare, în câțiva ani se va epuiza. Intervin oboseala, rutina și se instalează mecanismele comportamentale, atât în procesul de predare, cât și în cel de relaționare, apare dezinteresul interior față de formarea competențelor reale și primează rezultatele imediate, cuantificate în premii, diplome, recunoaștere publică și uneori concretizate în suplimente financiare.

          Cea de-a treia componentă a trio-ului educațional - școala - este un sistem închis ce impune cu autoritate o învățare mecanică, teoretică, lipsită de coerență și ineficient structuralizată, ne-adaptată necesităților de relaționare corectă și eficientă între indivizii implicați în proces (profesori-copii) și între aceștia și societatea în care unii sunt, iar ceilalți trebuie integrați.

        Dar, în afară de deficiențele sistemului școlar, o altă variabilă care influențează procesul educaţional, determinând succesul sau insuccesul şcolar al elevilor o reprezintă metodele de predare-învăţare.

              Să ne gândim, de pildă, cum rezistă aceste metode comparației cu enciclopediile și filmele de desene animate produse de Disney. Urmărind „Clubul lui Mickey Mouse” copiii învață să numere, să facă operații matematice (numărătoare, scădere), comparare de forme geometrice, culori, probleme de logică; „Micile genii” îi angrenează în rezolvarea unor probleme folosind muzica clasică (audiție și teorie), ritmuri, arta plastică (vizualizare și teorie) și balet (practic și descriere teoretică), „Aventurile lui Mouk și Chavapa” îi poartă pe copii prin diverse țări și continente, „învățându-i” geografie și descriindu-le specificul fiecărei țări... și totul se întâmplă prin joc, animație, interactivitate. Vom fi uimiți să constatăm ce volum de informații asimilează și procesează copiii într-un interval de 15-20 minute! Secretul constă în poveste (captarea atenției), interactivitate (copilul este invitat să se alăture „prietenilor” animați și să ofere soluții la probleme), în crearea unor conexiuni logice prin care copilul să înțeleagă și să rezolve problema și în apelarea emoţiilor (întotdeauna există un personaj negativ care pune în pericol distracția și care naște, la rândul lui, probleme ce trebuie rezolvate). În paralel, copilul merge la școală unde ”doamna” predă teoretic, de la catedră sau, și mai rău, desenând (scriind) pe tablă, cu spatele spre clasă, noțiuni teoretice pe care copilul nu poate să le asimileze decât  într-un mod mecanic, forțat. Prin comparație, Școala riscă să devină „personajul negativ care ia din timpul desenelor animate”. De ce ? Pentru că încă ne confruntăm cu o lipsă de flexibilizare a mentalității, cu o rezistență la schimbare interioară, cu o inacceptare interioară a dinamicii actuale, cu o imposibilitate de adaptare la noua generație și la noul ritm de dezvoltare, cu un acut atașament de preconcepții. Preferăm să „ne ducem crucea” de „profesori” în luptă cu elevii care „nu mai sunt cum eram noi” și, „oricât ne vom strădui, tot niște ratați vor ajunge”. 

             În condițiile în care numărul elevilor care ratează examenele naționale sau numărul celor care abandonează școala este atât de mare, cred că vina nu este doar a lor, ci mai ales a noastră, a profesorilor, a școlii, a sistemului. Să nu uităm că cifrele din statistici înseamnă oameni la care nu am reușit să ajungem, cu care nu am reușit să comunicăm, spre care nu am găsit calea de a le transmite informații, experiențe, cultură. La ce le-a folosit Școala dacă, într-un număr atât de mare, intră în viața de adult cu sentimentul ratării și sunt etichetați de către societate drept „ratați”?!

              Iar dacă, pentru a ne salva copiii,  e nevoie să-l chemăm pe Mickey Mouse, eu zic 

s-o facem !

           „Pe cercetători, întocmai ca pe artiști sau ca pe omul de stat, pe întreprinzător, pe apostol sau pe gânditor, îl legitimează REZULTATUL, nu procedeul.”

                                                                           (Ion Cojar,”O poetică a artei actorului”)